Platformele industriale dezafectate sunt un element aproape omniprezent în orașele moderne atât în România, cât și în Europa. Procesele economice care au avut loc în Europa de Est după căderea regimurilor comuniste au condus la faptul că fabricile au devenit obiectul privatizărilor masive, în urma reformelor și a rupturilor majore în sistemul economic. Ulterior concurența pe piața liberă, precum și managementul deficitar le-a făcut pe multe dintre ele să își restrângă activitatea treptat sau să falimenteze. Reorganizarea industriei românești și procesul de privatizare sunt mult prea complexe și e nevoie de studii detaliate despre cum au decurs și care au fost factorii care au influențat parcursul. Însă după încetarea activității de producție au existat minim trei modele de evoluție a platformelor industriale: (1) reocuparea spațiilor cu alte activități productive (oficii pentru firme, depozite), activități culturale și sociale (ateliere pentru artiști, spații comunitare), (2) abandonarea clădirilor spre ruinare în lipsă de alternative pentru reutilizarea terenurilor sau (3) dezasamblarea și vinderea pe bucăți a măsurilor de producție. Pentru ultimele două cazuri scopul final fiind dezvoltarea unor complexe imobiliare și financializarea.
La fel ca peste tot în România, dar mai ales în Cluj dinamica economică din prezent și rețelele de afaceri își au originea în acele reforme economice care au avut loc după 1989. Privatizarea întreprinderilor de stat și prezența unei elite locale și regionale care a preluat administrarea fabricilor de stat și a deschis firme private noi, au oferit o continuitate vieții orașului și au valorificat resursele vechiului sistem politic (Petrovici, 2006, Ban, 2014) pentru a pune bazele economiei de piață. Concentrarea eforturilor și deschiderea Băncii Transilvania în oraș, au făcut posibilă acumularea de capital financiar local. A urmat administrația protecționistă de sorginte naționalistă a lui Gheorghe Funar, care conform unor păreri a întârziat dezvoltarea Clujului, conform altora a oferit timp afacerilor locale să se dezvolte independent de capitalul străin, în context de criză economică puternică la nivel de țară. Foarte pe scurt, resursele respective au oferit orașului un punct de pornire în a deveni atrăgător pentru investitorii din vest care au fost atrași de măsurile introduse de primarul Emil Boc, începând cu 2004. Deschiderea orașului către capitalul local și transnațional a continuat prin oferirea de scutiri de taxe și impozite și alte măsuri neoliberale similare introduse prin programul de austeritate (Ban, 2014).
Actuala poziție de capitală regională (economică și simbolică) a Transilvaniei, infrastructura industrială posibil de utilizat și fluxul de resurse financiare și intelectuale provenit din județele vecine a făcut posibilă concentrarea capitalului în Cluj. Datorită caracterului de oraș universitar se creează o piață a forței de muncă atrăgătoare pentru sectorul serviciilor și al industriilor (clasice și IT). Partea cea mai mare a salariaților este angajată la corporații multinaționale și fabrici cu capital străin. Numărului mare de tineri care vin pentru studii universitare și rămân să lucreze aici, completat de muncitorii veniți din județele învecinate exclusiv pentru a munci creează o presiune crescută pe fondul locativ al orașului și pe resursele de infrastructură existente. În acest context orașul devine presat să se extindă către periferie, în anii 2000, de exemplu spre cartierul Bună Ziua și comuna Florești, iar după 2015 spre cartierul Borhanci și comunele Baciu, Apahida și altele. Acest proces s-a adeverit a insuficient planificat, a îngreunat mobilitatea cetățenilor și a scăzut calitatea vieții, dată fiind lipsa de utilități publice și calitatea scăzută a spațiilor private, dar și publice. Direcția dezvoltărilor imobiliare a fost schimbată după 2013 și mai ales după 2015 când prin intermediul noului Plan Urbanistic General mai multe spații neocupate din interiorul orașului au fost incluse în categoria restructurare urbană.
Anume de această dimensiune a dezvoltării imobiliare clujene se ocupă și cercetarea de față – restructurarea platformelor industriale și reurbanizarea prin dezvoltare imobiliară. Dată fiind etapa relativ avansată a dezvoltării orașului Cluj și efervescența cu care se desfășoară proiectele imobiliare se pune întrebarea semnificației acestor procese pentru un oraș de mărime medie în România, țara aflată la periferia estică a capitalismului global. Reurbanizarea și repunerea în circuit a platformelor industriale prin transformarea lor în proiecte imobiliare precum locuințe, birouri sau spații comerciale este un proces complex care contribuie atât la financializarea terenurilor, locuirii, precum și la definirea unor clase sociale cu orizonturi și trasee de viață distincte de ce au cunoscut orașele românești în trecut.
Din punct de vedere metodologic, cercetarea folosește un mix de metode și instrumente, atât calitative – interviuri, ghiduri de analiză a textelor și documentelor, cât și cantitative – statistici solicitate instituțiilor publice, date secundare prelucrate în alte rapoarte și studii. Pentru a obține o imagine cât mai detaliată a transformărilor prin care au trecut fabricile clujene și pentru a reproduce traseul lor de la privatizarea unităților industriale, la transformarea producției industriale, apoi la nenumăratele vânzări și capitalizarea resurselor imobiliare, până la cele mai noi dezvoltări imobiliare și financializarea lor am analizat extrase de carte funciară, hotărâri ale societăților în cauză publicate în Monitorul agenților economici, documentațiile însoțitoare alte PUZ-urilor de reconversie acolo unde ele au fost disponibile, certificatele de urbanism și autorizațiile de construire din baza de date a Primăriei, dar și legislația privind restructurarea și privatizarea întreprinderilor respective. În aceeași măsură am urmărit să fie reprezentate opiniile diverselor persoane, cu diverse funcții și poziții în ce privește reurbanizarea și transformarea siturilor industriale în investiții imobiliare: persoane angajate în diverse departamente le primăriei municipiului Cluj-Napoca, arhitecți universitari și instituționali, persoane angajate la Consiliul Județean Cluj, agenți imobiliari, investitori, persoane angajate la bănci active local, persoane cu expertiză în dezvoltarea urbană, cercetători și cercetătoare, precum și jurnaliști.